Doliu în Săptămâna Patimilor. A murit o iubită măicuță cu o poveste de viață aparte. Pe vremea regimului comunist, când Nicolae Ceaușescu era președintele României, a fost celebră datorită vocii sale.
Doliu în Săptămâna Patimilor! A murit măicuța Anastasia de la Mănăstirea Nera.
Cu inimile împovărate de tristețe, ne luăm rămas bun de la o prezență luminată, Maica Anastasia, cunoscută încă de când era Puica Igirosanu. Astăzi, creștinii ortodocși se întristează căci o stea a părăsit această lume pentru a străluci în eternitate. Maica Anastasia și-a lăsat amprenta inimilor oamenilor prin harul ei și cuvintele înălțătoare.
Trupul său pământesc va fi cinstit la Biserica Hospice-ului Sf. Irina din Voluntari. Înmormântarea sa va avea loc în Joia Mare, la Mănăstirea Nera. Acolo, va fi însoțită pe ultimul drum.
Nefericitul anunț a fost făcut de către jurnalistul Ștefan Ruxanda.
„Dumnezeu să o odihnească!”
„Ce poveste de viață… Dumnezeu să o odihnească.”
„Drum deschis către Rai! Eternă seninătate!”
„Dumnezeu sa o odihnească in pace de-a dreapta Sa pe iubita noastră maica Anastasia! Veșnica pomenire!”
„Dumnezeu sa o mântuiască! Era atât de bucuroasa duminica seara, era toată o lumina. Rar mi-a fost dat sa vad atâta pace si bucurie…știa ca de Înviere va fi cu Domnul! Frumos om!”, au scris oamenii în secțiunea de comentarii.
A avut o poveste de viață fascinantă
Puica Igirosanu l-a iubit pe Dumnezeu, a iubit oamenii și-a iubit muzica. Cu vocea ei, a încântat sufletele oamenilor. A transformat tristețea în bucurie în perioada regimului comunist. „Să cânte tinerețea”, „Când ai plecat” și „Tu așa mi-ai spus!” sunt unele dintre cele mai cunoscute cântece ale sale.
Puica Igiroșanu, o brunetă frumoasă cu ochii verzi, a fost prezentă în multiple ediții ale Festivalului de la Mamaia. A împărțit scena cu formația condusă de Richard Oschanitzky. În trecutul ei, s-a stabilit în Marea Britanie, unde a colaborat cu postul de radio BBC câțiva ani. A fost solicitată să susțină concerte pe scenele londoneze. A simțit că destinul ei nu este în lumina reflectoarelor, așa că a decis să-și schimbe calea și să se retragă în mânăstire.
Ulterior, și-a continuat călătoria spirituală în Franța, unde a trăit timp de șapte ani. Dorul de casă a adus-o înapoi în România, unde și-a găsit liniștea la Mânăstirea Nera, în apropierea localității Sasca Montană din Banat. Acolo, ea și-a asumat numele de Măicuța Anastasia.
„În prima fază a copilăriei mele, înainte de clasele primare, eram foarte religioasă. Mă duceam la biserică şi cântam cu oamenii mari. Pe urmă m-au dat părinții la o școală catolică, „Notre-Dame” din București, și așa mi-am petrecut primele patru clase, în plină atmosferă religioasă – dar, bineînţeles, într-o ambianță catolică, deși părinţii mei erau ortodocşi. N-a durat decât patru clase primare; după aceea școala a fost desființată de sistemul comunist.
Şi am intrat la Liceul „Iulia Haşdeu” – un liceu normal, dar unde primeam deja educație ateistă. Părinții mei se speriaseră de mine, că eram prea religioasă; au vrut să mă tempereze și mi-au zis: „Fii atentă, nu-ţi mai faci semnul crucii când treci pe lângă o biserică!”. Și m-au învăţat să-mi fac semnul crucii cu limba în cerul gurii. Se temeau de comunişti, nu aveai voie pe-atunci să faci astfel de gesturi. Şi, încet-încet, nemanifestându-mă – deși, când aveam şedinţe mari în şcoală, copiii aplaudau iar eu îmi făceam cruce, rămăsesem cu reflexul ăsta -, în cele din urmă le-am pierdut pe toate și eram prin alte sfere. Cu tineretul, cu muzica, știți, cu ispitele vârstei.
Eu am făcut Conservatorul, dar înainte de Conservator am avut o perioadă în care am început să-mi pun tot felul de întrebări – de ce? Pentru că am trecut printr-o criză existenţială, când un prieten m-a trădat și a fost o durere pentru mine… M-am retras zece zile, n-am mâncat, n-am băut – aproape n-am băut nimic.
Şi după zece zile m-am trezit din criza asta și mi-am zis: „Hai să iau o bucată de hârtie și să scriu!”. Şi-am început: „Pentru ce merită să trăiești?”. Asta era întoarcerea mea. „Bani?” „Nu”. „Carieră?” „Nu”. „Succes?” „Nu”. Pentru că eu începusem deja să cânt. Și, la sfârşitul acestor întrebări, brusc mi-a venit în minte o amintire din vremea când cântam cu o echipă, cu care eram trimişi la ţară, în uzine, în fabrici.
Şi ţin minte că, în timp ce cântam, la un moment dat m-am gândit să mă uit în jos, la primul rând, să văd ce fel de oameni sunt acolo. Şi am văzut acolo nişte feţe de oameni necăjiți, săraci, cu dunga mizeriei pe obraz, îmbrăcaţi în gri – ca la fabrică, și m-a năpădit o milă nespusă pentru oamenii aceia… Imaginea asta mi-a apărut în momentul în care eu mă întrebam pentru ce merită să trăieşti. Şi răspunsul mi-a venit: de milă, de mila celuilalt. Adică nimic pentru sine, ci mai curând să te îngrijești de celălalt”, a povestit ea pentru revista „Familia Ortodoxă”.
