Evenimentele traumatice sau abuzurile pot avea consecinţe asupra psihicului uman și pot determina comportamente anormale. Reacțiile psihologice paradoxale fac parte din comportamentele atipice. Un exemplu de astfel de reacții este sindromul Stockholm, un fenomen psihologic periculos pentru victimă, cu urmări nedorite la nivel psihic și emoțional.
Reacțiile psihologice paradoxale descriu situații în care un stimul, o substanță sau o intervenție terapeutică produc un rezultat opus față de cel așteptat. Dacă se încearcă suprimarea unui gând sau a unei emoții, intensitatea crește, iar frecvența este mai mare în momentele de stres sau oboseală. Astfel de reacții sunt legate de teoria proceselor ironice a psihologului american Daniel Wegner.
Cauzele reacțiilor psihologice paradoxale ar putea fi particularitățile genetice sau neurochimice ale individului și funcționarea atipică a receptorilor din creier.
Sindromul Stockholm. Ce este și cum se manifestă?
Sindromul Stockholm nu este o tulburare mintală sau un diagnostic clinic formal; este mai degrabă un fenomen psihologic, un mecanism de apărare și o reacție de adaptare involuntară la un stres extrem sau la o traumă. El se studiază și impune abordări în strânsă legătură cu mai multe categorii de afecțiuni și concepte psihologice: tulburarea de stres posttraumatic, trauma bonding (legătura traumatică / atașamentul traumatic), mecanismele de disociere și adaptarea evoluționistă.
Mecanismele psihologice din spatele sindromului Stockholm sunt unele complexe. În prima fază discutăm despre instinctul de supraviețuire prin mulțumirea agresorului și despre disonanța cognitivă, urmată de ajustarea percepției pentru reducerea conflictului interior.
Contrastul emoțional este o componentă importantă a sindromului Stockholm, amabilitățile fiind trăite ca un dar în contextul fricii extreme. Teoria atașamentului este invocată pentru a explica o parte din mecanismul psihologic din acest sindrom. Stresul extrem determină atașarea față de figura care deține controlul, iar legătura traumatică va determina alternanța între abuz și afecțiune, care, paradoxal, întărește atașamentul.
Fenomenul psihologic numit sindromul Stockholm își are originea într-un eveniment din 1973. Criminologul și psihiatrul Nils Bejerot a lansat termenul de „sindromul Stockholm” pentru a explica urmările unui jaf bancar din Stockholm, Suedia, când Jan-Erik Olsson a luat ostatici patru angajați ai băncii Norrmalmstorg (trei femei și un bărbat) – Bejerot fiind consultant psihiatric al poliției suedeze în timpul confruntării de la bancă.
Ostaticii au stat în seiful bancar timp de 131 de ore. Reacția lor după eliberare a șocat: s-a format o legătură emoțională paradoxală cu răpitorul, polițiștii erau văzuți ca dușmani, iar sentimentele pozitive față de infractor erau prezente la toți.
Kristina Enmark, una dintre ostatice, ajunsese să dezvolte simpatie pentru unul dintre răpitori, Clark Olofsson, menținând o legătură de comunicare cu acesta.
Termenul avea să devină cunoscut la nivel internațional un an mai târziu. Cazul de răpire al moștenitoarei Patty Hearst a contribuit şi el. Ea a fost răpită de Armata de Eliberare Symbioneză (SLA) și ulterior și-a ajutat răpitorii într-o serie de jafuri bancare.
Deși termenul „sindromul Stockholm” este relativ recent, mecanismul psihologic descris fusese teoretizat cu peste 40 de ani înainte în psihanaliză sub denumirea de „identificarea cu agresorul”.
Sándor Ferenczi a introdus conceptul în Jurnalul clinic din 1932, apoi l-a dezvoltat în lucrarea „Confuzia limbilor între adulți și copil”, prezentată în septembrie 1932, la Congresul de la Wiesbaden și publicată în 1933.
Potrivit teoriei sale, mulți supraviețuitori ai abuzului sexual din copilărie au trăit neputință și anxietate în relația cu agresorii lor, de unde a rezultat o subordonare față de voința agresorului, ghicirea dorințelor și satisfacerea lor necondiționată. Identificarea cu agresorul era totală.
În 1936, Anna Freud utiliza același termen, dar cu un sens diferit. Aceasta era de părere că un subiect traumatizat preia caracteristicile, modul de purtare sau actele agresorului, transformându-se din victimă amenințată în persoană care amenință.
Pentru Ferenczi, elementul central era abandonul emoțional, pe lângă agresiune. Abandonul emoțional putea îmbrăca multe forme, de la minimizarea abuzului până la negarea realității copilului sau complicitatea părintească pentru a păstra „buna reputație” a agresorului.
În teoriile moderne, sindromul Stockholm a devenit asociat cu răspunsul de aservire la trauma complexă, o reacție defensivă și protectivă care urmărește calmarea sau mulțumirea celorlalți pentru a se simți în siguranță.
De ce apare sindromul Stockholm? Sunt mai mulți factori care contribuie la manifestările sale tipice:
· Dependența de supraviețuire – supraviețuirea victimei depinde de agresor, victima este izolată de alte perspective, abuzatorul manifestă bunătate intermitentă, iar evadarea pare imposibilă;
· Bunătatea intermitentă / alternanța cu amenințarea – în starea de captivitate sau abuz cu încărcătură emoțională, se ajustează sentimentele și apare compasiunea pentru abuzator atunci când acesta arată bunătate în timp. Prin colaborare se garantează siguranța, iar agresorul este perceput mai uman;
· Izolarea și lipsa controlului – se intensifică răspunsurile emoționale. Victimele care împart aceleași spații cu agresorii au o interacțiune continuă și apropiată, ceea ce duce la estomparea granițelor, favorizând legături emoționale complexe;
· Dependența emoțională și fizică – victimele care se bazează pe agresori pentru nevoile de bază încep să se simtă dependente emoțional. Percepția asupra agresorilor se schimbă și intervine simpatia;
· Istoricul personal – relații abuzive, maltratare în copilărie, atașament nesigur.
Dincolo de aceste ipoteze științifice, cauza exactă a sindromului Stockholm rămâne necunoscută. Unii captivi dezvoltă sindromul, iar alții, expuși unor condiții similare, nu îl dezvoltă.
Manifestările sindromului Stockholm sunt împărțite în trei categorii:
Față de agresor – sentimente pozitive și simpatie pentru credințele și comportamentele agresorilor, alături de sentimente negative față de o figură de autoritate. Se observă dorința de a mulțumi mereu și de a liniști persoana care abuzează, controlează și maltratează, precum și convingerea că abuzul poate fi prevenit prin astfel de comportamente „bune”. Persoana captivă și agresată se retrage din relații pentru a evita supărarea agresorului; de asemenea, sunt adoptate obiectivele agresorului, iar alinierea cu valorile acestuia este esențială;
Simptome de tip posttraumatic – flashbackuri, sentimente de neîncredere, iritabilitate, nervozitate sau anxietate, incapacitatea de a se relaxa sau de a se bucura de lucruri care anterior îi plăceau, precum și dificultăți de concentrare;
Impact asupra identității și funcționării psihice – regresie la o stare de dependență infantilă, memorie selectivă a actelor pozitive sau blânde ale agresorului, negarea, minimizarea și găsirea de scuze pentru abuz. Se adaugă detașarea emoțională sau amorțeala, disocierea de propriul corp, amnezia selectivă a traumei, autoacuzarea, vinovăția, rușinea, pierderea identității și dificultățile în identificarea sentimentelor, nevoilor și dorințelor.
Interesant este că și după eliberare simptomele posttraumatice pot persista, inclusiv flashbackurile, depresia, anxietatea și tulburarea de stres posttraumatic.
Atașamentul față de agresor: context, cauze și etape
Deși fenomenul psihologic a pornit de la cazuri de luări de ostatici, cercetătorii au observat manifestări ale atașamentului în situații de abuz asupra copiilor, abuz al antrenorului asupra sportivilor, abuz în relații de cuplu și trafic sexual, în violență domestică, culte, locuri de muncă abuzive și sisteme familiale dominatoare.
Explicația psihanalitică a lui Ferenczi este utilă pentru a înțelege atașamentul față de agresor. Dacă apare o amenințare inevitabilă și suntem copleșiți de ea, recurgem la identificarea cu agresorul în speranța că vom supraviețui și vom fi așa cum se așteaptă atacatorul, modificând voluntar comportamentul, percepțiile, emoțiile și gândurile.
Identificarea cu agresorul este strâns coordonată cu alte răspunsuri la traumă, inclusiv disocierea. Pe termen lung se discută despre un tipar stabil de personalitate, ajungându-se până la masochism, hipervigilență cronică și alte distorsiuni de personalitate.
Anumite evenimente care nu sunt considerate traumatice sunt trăite ca atare – de exemplu, abandonul emoțional, izolarea sau supunerea față de o putere mai mare.
Dinamica manifestării atașamentului față de agresor se dezvoltă treptat:
· Șoc și teroare inițială – amenințarea majoră la adresa vieții;
· Supunere strategică – cooperarea este singura cale de supraviețuire;
· Recunoștință pentru „bunătate” – percepția este alterată în raport cu un gest de clemență, apărând atașamentul emoțional;
· Izolare și reinterpretare cognitivă – distanțare de perspective externe (familie, autorități), cu adoptarea parțială a perspectivei agresorului;
· Legătură / atașament stabilizat – se ajunge la loialitate, apărarea agresorului și refuzul de a coopera cu autoritățile;
· Perioada post-eliberare – atașament rezidual însoțit de simptome de tip flashback, anxietate și depresie.
Legătura strânsă cu agresorul se formează în câteva zile. În violența domestică însă, tiparul de dezvoltare este mai lung, întins pe câteva luni sau ani, cu reconcilieri intermitente.
Diagnosticarea sindromului Stockholm și posibile tratamente
Diagnosticarea în cazul sindromului Stockholm va fi realizată de psihiatri, psihologi clinicieni și terapeuți specializați în traumă. Nu se recurge la etichetare, ci se analizează trauma, siguranța, depresia, anxietatea și stresul posttraumatic.
Instrumentele clasice din evaluarea psihiatrică și psihologică, precum interviurile clinice structurate și scalele de evaluare, ar putea fi utile în diagnosticarea generală. Rezultatele acestor evaluări vor confirma ipotezele și prezența ori severitatea simptomelor precum flashbackurile, hipervigilența, evitarea sau coșmarurile, permițând diagnosticarea unei tulburări de stres posttraumatic concomitente.
Contează gradul de atașament/loialitate față de agresor comparativ cu percepția realistă a pericolului, nivelul de funcționare și risc, precum și factorii de risc preexistenți.
Concluzia clinică este mai degrabă un tablou complex de simptome de traumă, orientat spre tratamente specifice.
Tratamentul sindromului Stockholm implică ședințe de consiliere psihiatrică și psihologică structurate în trei faze: stabilirea siguranței, procesarea și jelirea traumei, precum și reconectarea cu viața obișnuită.
Terapiile cu rezultate bune pentru sindromul Stockholm sunt: terapia cognitiv-comportamentală (cu recunoașterea și schimbarea tiparelor de gândire), desensibilizarea și reprocesarea prin mișcări oculare (EMDR) și terapia cognitiv-comportamentală focalizată pe traumă.
Terapia dialectic-comportamentală este utilă pentru reglarea emoțională intensă și pentru ruperea tiparelor de legătură traumatică. Terapia de grup este utilizată în cazurile în care este nevoie de normalizarea și reducerea rușinii prin întâlnirea cu alți supraviețuitori.
Doar dacă există și simptome din sfera celor legate de depresia majoră, anxietatea severă sau tulburările de somn se vor trata medicamentos comorbiditățile (se prescriu antidepresive sau anxiolitice).
Însă primul pas pentru un tratament eficient este îndepărtarea din mediul abuziv sau din captivitate, dublată de asigurarea siguranței fizice și emoționale.
Ruperea atașamentului poate fi dificilă și poate mima un sevraj. Adesea s-au observat dorințe de reconectare, tristețe intensă, anxietate și vinovăție.
La MedLife, echipele de psihiatri, psihologi și psihoterapeuți colaborează pentru diagnosticarea și tratarea sindromului Stockholm. Fiind un fenomen psihologic cu o complexitate aparte, echipele multidisciplinare vor găsi, în urma evaluărilor și testărilor, terapii și abordări adaptate pacienților.
Centrul de excelență MindCare București, clinică specializată în sănătate mintală cu o experiență de peste 15 ani, propune un model integrat și o colaborare strânsă între medicul psihiatru, psiholog sau psihoterapeut și laboratorul de testare psihologică.
De la terapie individuală, psihoterapie de grup, la cea de cuplu și sistemică (de familie), până la servicii de psihiatrie, psihiatrie pediatrică, psihoterapie, psihodiagnostic și evaluare clinică complexă, disponibile pentru pacienți în cadrul MedLife România.
Specialiștii MindCare utilizează ascultarea activă și empatică, diagnosticul medical și diagnoza psihologică standardizată pentru a propune strategii de tratament personalizate. Răspunsurile legate de sindromul Stockholm sunt oferite de medicii MedLife care au mai evaluat și gestionat cazuri de traumă complexă și cunosc foarte bine ce înseamnă o problemă psihologică ce îți afectează sănătatea emoțională și psihică.
Programările se fac rapid pentru o consultație, psihoterapie, diagnosticare sau intervenție prin telefon, online sau din aplicația MedLife.
