Scandalul Dragoș Anastasiu a împărțit România în două. De ce are imunitate pentru dare de miită. Ei bine, codul penal, codul de procedură penală și Înalta Curte de Casație și justiți au stabilit că în cazul în care cineva denunță o infracțiune de acest fel, înainte ca autoritățile să o descopere, va beneficia de imunitate procesuală pe caz, conform deciziei judecătorilor Supremi.
De ce are Anastasiu imunitate. Legea care prevedere asta. Ce e martorul denunțător
Potrivit art. 103 alin. (1) din C. proc. pen., „Probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză”.
În baza principiului liberei sau intimei convingeri a judecătorului, acesta va aprecia liber mijloacele de probă administrate în cauză, neexistând o ordine de preferinţă, referitor la forţa probantă a acestora. Totodată, organele judiciare au dreptul să aprecieze în mod liber atât valoarea fiecărei probe administrate, cât şi credibilitatea lor; probele nu au o valoare a priori stabilită de legiuitor, importanţa acestora rezultând în urma aprecierii lor de către organele judiciare consecutiv analizei ansamblului materialului probatoriu administrat în mod legal şi loial în cauză.
În luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului, instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate.
Condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei şi amânarea aplicării pedepsei se dispun doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.
În acest context, Înalta Curte observă că legiuitorul, prin dispoziţiile art. 103 alin. (3) din C. proc. pen., a instituit unele limitări ale principiului liberei aprecieri a probelor, reglementând în acest sens că hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi.
Din acest punct de vedere, se constată că, în doctrină s-a menţionat că, din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) din C. proc. pen., rezultă că celelalte mijloace de probă prin care au fost obţinute probe directe pot conduce autonom, în mod determinant, la pronunţarea uneia dintre soluţiile enumerate mai sus, care conţin constatarea faptului că o persoană a comis o infracţiune.
În cazul în care denunţătorul nu dobândeşte calitatea de martor protejat (în sens larg), dispoziţiile art. 103 alin. (3) din C. proc. pen. nu sunt aplicabile, denunţătorul putând fi audiat în calitate de martor, într-o procedură publică şi contradictorie, cu respectarea dispoziţiilor referitoare la audierea martorilor.
În cazul în care denunţătorul are un beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, fiind interesat de satisfacerea propriilor interese, apare că, din această perspectivă, poziţia sa se aseamănă într-o oarecare măsură cu cea a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente. Aceştia din urmă, fiind interesaţi în proces, acţionează pentru apărarea intereselor lor legitime; ca urmare, declaraţiile lor în legătură cu cauza în care au calitate procesuală principală sunt, de principiu, concentrate în susţinerea poziţiei pe care o au, ceea ce îi poate determina să facă declaraţii necorespunzătoare adevărului.
Or, spre deosebire de vechea reglementare, C. proc. pen. a înlăturat prevederea expresă potrivit căreia declaraţiile părţii (persoanei) vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor. Astfel, cu excepţia declaraţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 103 alin. (3) din C. proc. pen., celelalte declaraţii au o valoare probatorie necondiţionată, fiind supuse numai principiului liberei aprecieri a probelor. Dincolo de criteriile obiective care pot fi folosite pentru a discerne valoarea probatorie a declaraţiei martorilor, rămân de actualitate considerentele reliefate de literatura de specialitate clasică, potrivit cărora numai adânca şi serioasa pricepere a judecătorilor poate fi chezăşie pentru o evaluare mai aproape de adevăr a declaraţiilor făcute de martori.
În acelaşi sens, sunt şi considerentele deciziilor instanţei de contencios constituţional nr. 59/2019 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) din C. proc. pen. raportat la art. 2 lit. a) pct. 1 şi art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 639 din 1 august 2019 şi nr. 118/2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) din C. proc. pen. raportate la art. 2 lit. a) pct. 1 şi art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, la art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie şi la art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., precum şi ale art. 118 din C. proc. pen., publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 535 din 24 mai 2021.
Pe de altă parte, în ceea ce priveşte instituţia „denunţătorului”, Înalta Curte observă că, potrivit art. 288 alin. (1) din C. proc. pen., „organul de urmărire penală este sesizat prin plângere sau denunţ, prin actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege ori se sesizează din oficiu”, iar, conform art. 290 alin. (1) din acelaşi act normativ, „denunţul este încunoştinţarea făcută de către o persoană fizică sau juridică despre săvârşirea unei infracţiuni”.
Astfel, denunţul, pe lângă plângere, actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege şi sesizarea din oficiu, reprezintă o modalitate de sesizare a organului de urmărire penală. Deşi trebuie să respecte condiţiile de formă prevăzute de C. proc. pen. pentru plângere, spre deosebire de aceasta, denunţul se poate face numai personal, potrivit art. 290 alin. (2) din acelaşi act normativ.
În acest context, Înalta Curte observă că, în ceea ce priveşte denunţătorul, calitatea procesuală a acestuia nu este direct şi propriu reglementată de normele procesual penale (în mod contrar, a se vedea partea generală – titlul II din C. proc. pen. cu denumirea marginală – Participanţii în procesul penal). Astfel, din coroborarea art. 29 din C. proc. pen. cu art. 33 şi art. 34 din acelaşi act normativ, instanţa de apel reţine că denunţătorul este un subiect procesual secundar, participant în procesul penal.
De asemenea, Înalta Curte reţine că denunţul poate fi realizat şi în ceea ce priveşte propriile fapte, echivalând, în contextul săvârşirii unor anumite infracţiuni, cu o cauză de nepedepsire. În acest sens, în cauză interesează art. 290 alin. (3) din C. pen., potrivit căruia „mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta.
Din modul de reglementare a denunţului, se constată că denunţătorul poate fi, printre altele, o persoană fizică/juridică ce sesizează organul de urmărire penală despre o infracţiune pe care a săvârşit-o, infracţiune care este în strânsă legătură cu alta, iar prin realizarea denunţului se urmăreşte aplicarea cauzei de nepedepsire pentru denunţător şi tragerea la răspundere penală a făptuitorului ce a săvârşit infracţiunea aflată în corelaţie cu cea a denunţătorului, cum este cazul infracţiunii de dare de mită, prevăzută de art. 290 din C. pen., corelativ cu luarea de mită, prevăzută de art. 289 din C. pen.
În ceea ce priveşte posibilitatea dobândirii calităţii de martor de către denunţător, instanţa observă că, potrivit art. 34 din C. proc. pen., „sunt subiecţi procesuali: martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, organele speciale de constatare, precum şi orice alte persoane sau organe prevăzute de lege având anumite drepturi, obligaţii sau atribuţii în procedurile judiciare penale”.
Conform art. 104 din C. proc. pen., „în cursul procesului penal, în condiţiile prevăzute de lege, pot fi audiate următoarele persoane: suspectul, inculpatul, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, martorii şi experţii”.
De altfel, potrivit art. 97 alin. (2) din acelaşi act normativ, „proba se obţine în procesul penal prin următoarele mijloace: a) declaraţiile suspectului sau ale inculpatului; b) declaraţiile persoanei vătămate; c) declaraţiile părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente; d) declaraţiile martorilor; e) înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă; f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege”.
Din coroborarea dispoziţiilor anterior menţionate, Înalta Curte reţine că persoanele care pot fi audiate în cursul procesului penal sunt expres şi limitativ prevăzute de lege. Totodată, se observă că, pe lângă indicarea expresă în prima teză a articolului 34 a anumitor subiecţi procesuali, alţii decât subiecţii procesuali principali, legiuitorul a reglementat în teza a doua a aceluiaşi articol o normă „deschisă”, în sensul că oricine are anumite drepturi, obligaţii sau atribuţii în procedurile judiciare penale are calitatea de subiect procesual secundar, categorie din care face parte şi denunţătorul.
Potrivit art. 114 alin. (1) din C. proc. pen., „poate fi audiată în calitate de martor orice persoană care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală”, iar, conform art. 115 alin. (1) din acelaşi act normativ, „orice persoană poate fi citată şi audiată în calitate de martor, cu excepţia părţilor şi a subiecţilor procesuali principali”.
Astfel, Înalta Curte observă că legiuitorul a reglementat expres, prin art. 115 alin. (1) din C. proc. pen., sfera persoanelor care pot fi martori din perspectivă procesuală, şi anume martor este persoana care nu are calitatea de subiect procesual principal sau parte, constituite ca atare în proces.
Din perspectivă convenţională, Înalta Curte observă că, potrivit art. 6 paragraful 3 lit. d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, orice acuzat are, mai ales, dreptul să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării. Dreptul înscris în art. 6 paragraful 3 lit. d) constă în posibilitatea ce trebuie să-i fie acordată acuzatului de a contesta o mărturie făcută în defavoarea sa, de a putea cere să fie audiaţi martori care să-l disculpe, în aceleaşi condiţii în care sunt audiaţi şi interogaţi martorii acuzării; el constituie o aplicaţie a principiului contradictorialităţii în procesul penal şi, în acelaşi timp, o componentă importantă a dreptului la un proces echitabil.
Referitor la art. 6 paragraful 3 lit. d) din Convenţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, de exemplu, în Hotărârea din 24 februarie 2009, pronunţată în Cauza Tarău împotriva României, paragrafele 69 – 70, că „admisibilitatea probelor ţine în primul rând de regulile de drept intern şi că, în principiu, instanţelor naţionale le revine obligaţia de a aprecia elementele adunate de ele. Cerinţele paragrafului 3 al art. 6 reprezintă aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil garantat de paragraful 1 al acestui articol. Elementele de probă trebuie, în principiu, să fie prezentate în faţa acuzatului în şedinţă publică, în vederea unei dezbateri contradictorii. Acest principiu comportă excepţii, însă acestea nu se pot accepta decât sub rezerva drepturilor apărării; ca regulă generală, paragrafele 1 şi 3 lit. d) ale art. 6 prevăd acordarea în favoarea acuzatului a unei ocazii adecvate şi suficiente de a contesta o mărturie a acuzării şi de a interoga autorul acesteia, în momentul depoziţiei sau mai târziu. Aşa cum a precizat Curtea în mai multe rânduri, în anumite circumstanţe poate fi necesar ca autorităţile judiciare să recurgă la depoziţii ce datează din faza de urmărire penală. Dacă acuzatul a avut o ocazie adecvată şi suficientă de a contesta aceste depoziţii, în momentul în care au fost făcute sau ulterior, utilizarea lor nu contravine în sine art. 6 paragrafele 1 şi 3 lit. d). Totuşi, atunci când o condamnare se bazează exclusiv sau într-o măsură hotărâtoare pe depoziţiile date de o persoană pe care acuzatul nu a putut să o interogheze sau să asigure interogarea ei nici în faza urmăririi penale, nici în timpul dezbaterilor, rezultă că aceste drepturi de apărare sunt restrânse într-un mod incompatibil cu garanţiile art. 6 „.
Totodată, având în vedere cele statuate de instanţa europeană, instanţa de apel reţine că noţiunea de „martor” are un înţeles autonom în sistemul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, independent de calificarea sa în norma naţională (Hotărârea din 24 aprilie 2012, pronunţată în Cauza Damir Sibgatullin împotriva Rusiei, paragraful 45).
Astfel, din moment ce o depoziţie, fie că ea este făcută de un martor – stricto sensu – sau de către o altă persoană, este susceptibilă să fundamenteze, în mod substanţial, condamnarea celui trimis în judecată, ea constituie o „mărturie în acuzare”, fiindu-i aplicabile garanţiile prevăzute de art. 6 paragrafele 1 şi 3 lit. d) din Convenţie (Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Kaste şi Mathisen împotriva Norvegiei, paragraful 53; Hotărârea din 27 februarie 2001, pronunţată în Cauza Luca împotriva Italiei, paragraful 41).
Plecând de la aceste premise, Înalta Curte reţine că ideea de bază a reglementării instituţiei denunţătorului este aceea că persoana fizică/juridică ce realizează denunţul are cunoştinţă de săvârşirea unor fapte care pot constitui infracţiune. Mai mult, se observă că, în totalitatea cazurilor, denunţul este realizat cu scopul de a acuza o persoană de săvârşirea unei infracţiuni.
Astfel, instanţa de apel apreciază că denunţul poate constitui o „mărturie în acuzare”, cu consecinţa dobândirii de către denunţător a calităţii de „martor”.
În acelaşi sens, sunt şi considerentele deciziilor instanţei de contencios constituţional nr. 63/2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (3), art. 114 alin. (1) şi art. 115 alin. (1) din C. proc. pen., publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 650 din 6 august 2019, nr. 727/2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. d), art. 103 alin. (2) şi (3), art. 104, art. 114 alin. (1) şi ale art. 115 alin. (1) din C. proc. pen., publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 190 din 9 martie 2020 şi nr. 108/2020 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. d), ale art. 103 alin. (2) şi (3), art. 114 alin. (1) şi ale art. 115 alin. (1) din C. proc. pen., publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 402 din 15 mai 2020.
Raportând aceste consideraţii de ordin teoretic la cazul concret pe care Înalta Curte l-a judecat, a constatat ca un martor denunţător a avut o poziţie constantă pe parcursul procesului penal, nefiind identificate contradicţii între declaraţiile sale succesive de natură a crea suspiciuni cu privire la credibilitatea susţinerilor sale. De altfel, depoziţiile acestuia nu au fost singurele probe care au stat la baza stabilirii situaţiei de fapt de către prima instanţă, coroborându-se cu celelalte mijloace de probă administrate în toate fazele procesuale, respectiv declaraţiile celorlalţi martori şi înscrisurile depuse la dosar. Chiar dacă martorul denunțător a participat la activitatea infracţională, declaraţiile acestuia nu pot fi ignorate, ci trebuie analizate prin raportare la ansamblul materialului probator administrat în cauză. (Decizia nr. 232 din 11 iulie 2023, pronunțată de Secţia Penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție)
